Si-am incalecat pe o sa... si m-am intors acasa dupa vreo 1300 de km.
Nu stiu de ce nu ma potolesc sa mai fac planuri sau mini planuri, ca de fiecare data iese ce vrea Providenta. Am tot luat harta si am intors-o pe toate partile
impreuna cu Laurentiu (cam singurul pe care l-am gasit cu concediu in aceeasi perioada ca si mine) si cu doua roti dispuse sa bata drumurile tarii. Initial trebuia sa ne insoteasca si Irina, dar ea avut de furca (sau mai bine zis de pompa) cu BMW-ul ei care i-a amanat plecarea.
Prima tinta a calatoriei a fost Sibiul, unde aveam sa fim arto-maniaci. Artmania ne-a prilejuit deci primul popas in inima Transilvaniei, intr-o saptamana aproape numai cu soare.
Vineri dimineata urma sa fiu la poarta Irinei pe la 6 si ceva si sunt. Insa, Irina nu e gata. Din pacate, ea e gata, dar degeaba bate saua, ca iapa ei nu vrea sa o ia la drum. Merg mai departe la locul de intalnire cu restul lumii (Laura, Aura & Co) si o asteptam pe Irina. Si Irina nu mai vine... decat dupa multe minute de asteptare si de scenarii in mintea noastra. Ramane in Bucuresti pana isi rezolva problema cu pompa de apa (motorul pe injectie se pare ca nu isi dezminte metehnele). Speram noi sa ne prinda din urma, insa abia luni dimineata a fost gata calutul.
Reusim pe la 8 sa intram pe autostrada A1. Desi planuisem ca eu cu Irina sa mergem de la Curtea de Arges pe drumul secundar spre Ramnicu Valcea, deoarece eu credem ca nu voi face fata Transfagarasanului si vroiam sa fentez si Dealul Negru, ajunsa la Curtea de Arges ma incumet totusi sa merg cu Laurentiu (Honda Shadow) si cu Florin (Suzuki Sauvage), cu care ne-am intalnit pe autostrada, pe maretul drum. "Hai ca poti!" imi zice Laurentiu si nu trebuie sa repete. Ma bucur ca am ascultat incurajarile si simtul meu interior. Drumul superb l-am mai facut in sa, dar nu de la ghidon. Atenta la ultimul amanunt de pe sosea, nu prea m-am putut bucura de maretia muntelui.
Transfagarasanul a fost o adevarata piatra de incercare, mai ales ca a fost destul de aglomerat (fiind vineri, in toiul verii), abia gasind in zona Balea noi cu motocicletele loc de parcare. Dupa ce ne tragem sufletele si gustam placinta Laurei cu rubarbara, incalecam mai departe. De la Carta merg mai departe numai cu Laurentiu, trebuind sa ajung la Sibiu pana la ora 16.
Sibiul m-a cam dezamagit in acest an, poate unde de la an la an sunt tot mai multi participanti si nu mai vezi orasul de multime.
Nu am apucat sa ajung totusi la concertul celor de la Lacrimas Profundere care au deschis serile de concerte, dar m-am bucurat nespus de Helloween. Ii mai auzisem cu ani in urma la Bucuresti, dar nici de data aceasta nu m-au dezamagit. Piata Mare era plina de rockeri veniti in mare numar si din Ungaria sau Bulgaria. Daca la Kavarna mai mult de jumatate din public era format din romani, poate ca procentul de participanti bulgari de la aceasta editie a Artmania este aproape egal. Ce m-a deranjat a fost ca la Kavarna romanii nu au afisat steagul nostru, in timp ce aici bulgarii il fluturau in primele randuri pe al lor.
Dupa glumele nemtilor si dupa ce am cantat impreuna "Future One" si "If I could fly", ultima si melodia mea preferata, seara a fost incheiata de Tarja. Personal, am fost cam dezamagita de prestatia ei, desi sunt una dintre cei care ii regreta plecarea din Nightwish.
Vocea vesela a fost o intalnire placuta, dar zbantuielile ei manelistice mi s-au parut destul de dizgratioase.
A doua zi luam frumos autobuzul (facem pauza de motor) si luam Calea Dumbravii, poposind in satul de la marginea orasului: Muzeul Astra.
Targul mesterilor populari a adunat multi oameni deosebiti cu maini de aur si in acest an.
Am un educativ dialog cu un domn din Maramu care imi prezinta o sticla cu horinca cu o scara de lemn in ea. "Daca bei, cobori un fustel si horinca urca". Asa aflu si eu care este treaba cu fusceii si cu hodorii. Imi mai spune domnul ca la ei acasa un litru de lapte e cumparat industrial cu 0,5 lei, iara el trebuie sa plateasca 2 lei (adica patru litri de lapte) daca vrea sa cumpere un litru de apa. Concluzia?
Muzeul il regasesc cu aceeasi nostalgie si bucurie.
Mai avem parte de o surpriza cu un angajat pasionat al muzeului care ne face un mic ghidaj la instalatiile de ulei. Pentru cateva minute suntem parte din povestile din trecut.
Pe domnul care invartea roata (olarului) l-am intrebat de cate ori merg ulcioarele sale la apa. Si a inceput sa rada si sa repete retoric intrebarea. "Nu m-a mai intrebat nimeni asta!"
Pe la amiaza ne intoarcem in orasul animat (si) de rock.
A doua seara de concerte se deschide cu Republika, dar pentru mine o pizza a fost mai tentanta decat ei. Oricum, parerea universala a fost ca nu prea au avut ce cauta la festival.
Sonata Arctica au fost trupa serii, spectacolul din fosta capitala culturala parundu-mi-se mai frumos si mai animat decat cel din Kavarna.
Lacuna Coil au fost o prezenta surprinzatoare. Desi mi-i imaginam mai potoliti, cei doi vocalisti au comunicat bine cu spectatorii.
Nu ma asteptam, dar Cristina mi-a placut mai mult decat Tarja.
La caderea cortinei peste festival, luna plina troneaza pe cerul cu nori gotici.
______
Autor: Cornelia Florea